Strabism - Intelectual

De la firul ierbii, privesc niscaiva persoane consternate. Si-au stabilit scopul in viata, l-au aliniat la standardele U.E., si-au periat superiorii si acum au drept la replica.

Ce-i supara?!Importanta pe care si-o dau sinelui, asta, desigur, cu ajutorul umililor minusculi ce ies pe strazi pentru a ovationa. Mergand tacit pe principiul reciprocitatii, se intrevede un prim razboi de interese. Spun "se intrevede", pentru ca distanta e mult prea mare, si fara sa fiu prozaica, am utilizat un sens mai mult decat propriu.

Undeva, la vreo 10 minute, cadrul se schimba si mai marii se transforma in si mai mari. Cretinofilii sunt in extaz, oile isi urmeaza pastorii alesi la "ala, bala, portocala", cu sulite si trambite. S-au conturat, deja, proprietati. Mi se pare si normal, e unul dintre simturile primare. Desigur, multe specimene au renuntat la ideea de simt, insa "bunul" nu prea are legatura cu primarul...ca tot veni vorba de el, nu-l vad prin zona. Isi construieste niste case in extravilan.

Intre timp, cavoul nostru se construieste. N-avem voie sa scoatem capul. Suntem pedepsiti. Vitele se aduc incet, pentru recensamant. Vom apartine cui va da mai mult la licitatie. Bicisnicii de langa mine se bucura. Nu pot intelege de ce. Insa ce inteleg eu? Pe parte dreapta, mumia lui Balzac rade de se prapadeste. Eu nu-mi permit luxul, sunt inca vie. Ca sa-mi mai hranesc putin ego-ul, imi amintesc cu voce tare cum ca sunt, am fost sau voi fi ambrozie pentru cineva. Sper sa fie din cavoul meu, sa nu fiu nevoita sa sap. Pentru ca m-a auzit, Balzac rade bolnavicios de tare. Afara ce-o mai fi? Aceleasi interese, alte grupuri. Corect! Ciclul trebuie sa-si urmeze drumul, sau invers, nu stiu exact. Urmasii directi ai lui Freud se-nvart intr-un joc ametitor. Plictisitoare existenta! Am sa urc sa ma musuroiesc si eu cu ei, pe ideea "gadila-ma pe linia punctata".

Ha! Pot face asta, ca inca nu s-a terminat colectivizarea. Am sa ies! M-am hotarat! Vreau sa vad soarele lui Platon, ca de-al ma-sii sunt satula. Inainte de asta, insa, trebuie sa fiu pusa la curent cu cine ne-a castigat. Daca mi-ar spune cineva, as fi scutita de multe politeturi nenecesare...."Balzac!!! Cine-i sefu'?".....asta s-a dezmembrat de ras. Grotesc! Am aflat, insa... Urc sa ma rad si eu cu el, insa in ce sa ma reincarnez? Nu stiu, vad pe parcurs. Hai, sa traim bine....

Posted by Latex at 5/28/2007 04:17:00 PM | Permalink | Comments

Existenţa în democraţia pe care a adoptat-o naţiunea noastră fascinant de bolnavă mi-a demonstrat că se poate! Dincolo de Inter City-ul fără aer condiţionat, dincolo de câmpul magnetic al omului împuţit, am gustat viaţa! Un somn transpirat şi o manelistă, un individ ce salivează după ea, un „nu” răstit şi un copil nouă luni mai târziu...scenarii ce-mi vin în minte, privind-o pe Andrada, domnişoara din faţa mea. Dac-aş fi fost bărbat, cu siguranţă m-ar fi încoronat „regele misoginilor”. Aşa, trebuie să militez pentru drepturile femeilor asuprite de-ale lor masculi...în urechi îmi sună apa pe care-o trage un bătrân la budă, dar pe Andrada nu pare s-o deranjeze, aşa că mă prefac vitejeşte că nu sesizez nimic...în dreapta e geamul spart de un eventual pietroi sau de capul vreunei victime. Mai departe, munţii zac leneşi. Mă întorc spre colega de specie şi-o întreb politicos cât e ceasul. Ea, cu mişcări teatrale, lente, îşi scoate mobilul şi-mi răspunde plictisită. Evident, n-am auzit nimic, pentru că aveam căştile în urechi, dar mi-a plăcut s-o văd în exerciţiul funcţiunii. Două minute mai târziu, ceasul îmi arăta 16:20...mai aveam două ore de mers. Ajunsă în gară la Făurei, cobor să fumez...Andrada după mine. O privesc. E trendy! Fluturându-şi părul lung, observ o mişcare pur circulară a jugularei. Mă minunez, dar nu prea mult, că naşa flutură un steguleţ galben, ceea ce s-ar traduce ca : „urcaţi, manca-v-aş, în vagoane, că-mi plânge bărbatul gras şi prost de foame”. Înţeleg mesajul transmis subliminal şi urc, însă după Andrada, pentru că trebuie să-i contemplu spatele. Ne aşezăm cuminţi şi observ cu stupoare că scoate o carte. „Veronica se hotărăşte să moară” se intitulează. Mă concentrez asupra ei şi adorm. Mă trezesc transpirată şi observ că Andrada nu mai e. Coexistenţa noastră scurtă, dar productivă, îmi provoacă o stare de inconfort. Nasol! Mă întreb, totuşi, unde-o fi coborât? Cărtărescu spunea, la un moment-dat, că cele mai frumoase femei apar în preajma mării. Marea, în schimb, e în partea cealaltă. S-o fi întors pe jos, să poată fi ea însăşi, fără măşti şi Veronici. De dorul ei mă topesc uşor...sau poate e căldura! Derutată, adorm. Mă trezeşte naşa! Am ajuns. Gara e urâtă şi lungă cât o zi de post. Îmi iau bagajul, comparaţiile şi epitetele şi pornesc agale spre casă. Pe pod, mii de umbre dansează în jurul Fetei Morgana. Mă opresc, îmi aprind o ţigară şi privesc gârla aproape secată. Siderată, cad: în noroi, apă murdară şi buruieni, Andrada face baie goală, dansând . Mă frec la ochi şi nu mai e. Râd ca tâmpita şi pornesc în drumu-mi, încercând să uit de tot şi de toate, gândind la România, naţiunea noastră fascinant de bolnavă.

Posted by Latex at 5/15/2007 09:42:00 AM | Permalink | Comments

A venit primăvara...satul s-a golit. Majoritatea oamenilor s-au întors în străinătăţuri la munci. Ici-colo, pe câte-o uliţă mărginaşă, se zăreşte câte un copil îmbrăcat subţire ce se joacă în noroi şi mănâncă muci. Totul e schimbat:...timpul, timpurile şi-au pus amprenta peste tradiţionalism şi cu toţii aşteaptă urbanizarea. Până şi câinii se ceartă, care să devină comunitar. Cablu, internet, combine cu muzică la maxim la fiecare colţ de stradă. Băbuţele, nostalgice, bocesc după perioadele demult apuse, atunci când luau bătaie de la feciorii care acum le sună şi le vorbesc „ca la telenovele”. De fapt, singurul loc neatins de evoluţie este cloaca bătrânelor de duminică. Aici, ca de fiecare dată, se povesteşte, se bârfeşte şi se boceşte. Astăzi se discută despre Marghioala, răposata.

- Interesantă viaţă a mai avut, zice Arghira a lu’ Petru Chetroi, rupând tăcerea. Îmi amintesc, prin ’30 era floarea horei! Toţi bărbaţii îi întindeau batiste!

- Da, fa, replică Floarea, ştiu şi eu. Şi Petru al tău plângea după ea, dacă nu mă înşeală memoria!
- Ei, plângea! Era tânăr şi neliniştit, fa! Pe mine m-a iubit cu foc, nu pe ea!
- Păi pe tine când te-a furat, fa? Întrebă Gherghina dintr-un colţ al cămeruţei ei, cea care găzduia întâlnirea de astăzi.

- Off, aveam 12 ani şi m-a luat..îmi amintesc şi-acu’: aveam două cozi împletite frumos, ia de la mama şi dansam sfioasă cu Borundica a lu’ Vasile Ursu. M-a apucat de mână, mi-a făcut din ochi şi m-a dus în chiler la baba Osteoporoza, urâta satului. Am plâns, că mi-a fost frică, dar el m-a luat în braţe şi nu mi-a mai fost teamă de-atunci! Dacă ştiam ce alcoolic va deveni, îl stucheam în ochi, mânca-l-ar moartea!

- Taci, fa, nu blestema, că-i sfânta domenică! Ptiu, ce gură păcătoasă ai! Zise Rodica a lu’ Ciuchitu, ridicându-se şi punând lemne pe foc.

- Aşa! Pune, pune, că primăvară ca asta să tot ai! Au îngheţat buruienile-n bătătură, zise Gherghina. Fa, da’ Fănica a lu’ Bortă de ce n-a venit azi?

- Bre, din câte-am auzit, o bătea beţivu’ de bărbac’su dimineaţă la 5.

- Ruşine mare, maică! La „vrâsta” asta să dai în sărmană?! Da’ zi, fa Arghiră, cum era Margioala?

- Ei, fa Frosină, era imaculată! Noi, fetele din sat, eram „individuoase”, dar cu mintea de-acum îţi zic sincer că tare minunată era! Avea un păr lung şi galben ca spicu’ de grâu, ochii mari şi deschişi larg. „Pisemni” era deşteaptă, că aşa se zice. Ei, şi ea...

- Pune, fa, pe foc! Ţipă Gherghina. Văleu, ce mă dor şalele! Pune, fa afurisito, că mor de frig aici!

- Ptiu, piei, drace! Ce-ai, babă? Când te-o lua Cel de Sus, că tare suflet meschin mai ai! zise Frosina, însă se ridică şi înteţi focul, pentru că tanti Gherghina era tare rea şi dacă intrai în gura ei greu ieşeai, spuneau femeile în sat.

- Lăsaţi-mă, fa, să vă spui!... Şi Marghioala era de-o pudoare şi de-o candoare cum nu mai vezi la deşiratele din aste zile; că numai burţi şi „şăli” goale, numai „machejuri” şi vopseluri! Eii, dacă aveam eu fată acu’...

- Zi, fa, de Marghioala şi lasă „copchiii”!

- Ho, fa, că zic: Şi Marghioala era o piatră nestemată. Frati-miu, Dumnezeu să-l ierte, a iubit-o mult şi dacă ar fi avut curajul s-o smucească de la horă, sigur ar hi trăit cu ea. Nu, cuscră?

- Ce mă interesează, fa, pe mine? Tu mai bine pune pe foc, că-ngheţ, nu alta! Mă şi sperii şi iar îmi toarnă Zambila a lu’ Ţâţî cositoru’!
- Iar, bre? Mai ia-ţi şi matale un pled, că nu mai sunt lemne.

- Taci, fa, şi pune pe foc! Iar s-au scumpit bulinele! Văleu, şalele!

- Bre, da’ mie parcă mi-e foame, zise sfioasă Caterina a lu’ Ciungu.

- Azi ţinem post negru, păcătoaso, sări ca arsă Frosina.

- Da, fa, că bine zici! Da’ zi de Marghioala. Cine-a luat-o, până la urmă?

- Ei, cine?! Nimeni!
- Ptiu, bată-te vina! Cum nimeni, fa?

- Păi dacă nu mă laşi să „spui”?! Hiţi atente: şi-a bătut joc ciobanul satului de ea, fa, că n-a stat s-o ia de fimeie. Ea, disperată, ci-o fi zis?! „îmi iau nişte piatră vânătă, mă strâng şi nu mă observă nimeni”.

- Doamne, iartă-mă! Ce zici, Arghiră?!

- Dacă-ţi zic, fa! Şi aşa a făcut: şi-a vâtât în pântec piatră vânătă. Dar ea, proasta, nu ştiu ce prietene avea, că următoarea domenică la horă toată lumea avea de ştire de ruşinea mare. Toţi bărbaţii o râdeau şi aruncau în ea cu „chetri” în leuză!

- Păi da, curva! Şi tu? Ce-ţi arde să spui de-astea acu’? Mai bine bagă nişte lemne pe foc! Te lasă să mori de frig! Doamne, ce femei urâcioase!
- Ho, Marghioală, că îngheţată văd că ţi-i inima!, spuse Frosina.

- Taci, fa, să vă zic: şi cum „stucheau” toţi în biata, eu, din spate, roşie cum ţi-i cămeşa, o văd cum „chică” din „chicioare”! Toată lumea: „ce-are? Ce-are?” Apoi,o baltă de sânge ţâşni din „trânsa” şi şi-a dat duhul!

- Hai sictir, fa! Mănânci căcat! Ce tâmpenii ai în capu’ acela în zi sfântă! Caterinăăăă, adă aghiazma şi strocheşte! Şi tu, Frosină sau tu, Fănică, băgaţi în foc, fa, că tare-i frig! Văleu, şalili! Mă duc să mă chiş! Taaare-i greu când eşti bătrân! Agiutaţi-mă, fa spurcatelor, că dacă vă croiesc câte-un baston de pe şăli, nu vă vedeţi! Bate-vă să vă bată, că multe mai scormoniţi!

După ce ieşi baba Gherghina din cameră, se lăsă o linişte de mormânt. Peste câteva minute, una dintre bătrâne încercă să spună ceva, însă nimeni nu înţelese nimic. Toate se uitau pierdute pe geam, sprijinite de bastoane, plângând-o pe Marghioala. Încet, seara se lăsa, acompaniată de cântecul obosit al cocoşilor plafonaţi. După un timp, când intră Gherghina, nu se auzea decât un ultim lemn plesnind în focuri. În lumina pală, bătrânele zăceau doborâte ca nişte popice, ba călare una pe alta, ba nu...

- Fănicăăăă! Fa Fănicăăă! Ieşi, fa, de-acolo!

- Văleu, şalele! Gata, bre? Le-ai exterminat?

- Lasă palavrele, ia bastonul cela de-acolo, din colţ şi vezi dacă mai respiră vreo una!

-Bre, da’ incomod mai e în coteţu’ matale. Să nu mă mai poziţionezi în locuri de-astea!

- Iote, afurisita, ce vociferează!...Au murit toate, fa?

- Vai de mine! Respira Frosina!

- Dă-i două scatoalce peste cap! Hai, cu forţă, că n-avem timp! Ce, oboseşti repede? Dă, fa, din inimă! Aşa! Aşa! Braaavo!

- Pfoaaa! Gata! Na! Să nu-mi mai zici că nu-s bună de nimic.

- De ce eşti tu bună, fa?! Trei metri cubi de lemne am consumat să se asfixieze afurisitele! M-au trecut toate transpiraţiile! Acum hai, că trebuie să sune Bruxelles-ul!

- Trăiască Uniunea Europeană! Trăiască Partidul Comunist!

Posted by Latex at 3/07/2007 04:36:00 PM | Permalink | Comments

Nu mai am ce scrie....ma uit in juru-mi, la mine, si nu mai pot...societatea iti taie aripile inainte de a incepe sa zbori. Viata e ca un tetru, ca o capodopera proasta, o tragedie din evul mediu, jucata de actori neplatiti si blamati. Toata lumea e ranita, toata lumea sufera, pe nimeni nu mai intereseaza esenta, toata lumea se agata strans de aparente. Poate ca ma numar printre ei si cateodata, cand Sefu’ se uita in alta parte, scot pixul si scriu in nonsens, doar ca sa vad cum mai arata pasta....discoteci, cluburi, bilete, Romania, toate ne fac sa uitam de noi...poate ca asta e si scopul: o uniformizare a simtirilor, a cunoasterii. Comedia umana ce se dezvolta pe zi ce trece e din ce in ce mai dureroasa. Dar cine sa simta, cand toti suntem in ea? De constientizat nu e problema, de simtit...aici e altceva...computerul ia usor locul caietului, pavajul cu piatra se toarna peste terenul ce asta-vara era verde.Sa fie oare evolutie?! O fi...dar daca asta inseamna evolutie, involuarea cum se manifesta?

Astepti tampit sa mai treaca o zi...si trece...si?! mai astepti sa treaca alta...si?!...si te trezesti ca-ti petreci viata asteptand...sa treaca ziua, sa treaca anul, sa treaca deceniul, totul in speranta unui „mai bine”. Ce dracu’ inseamna „mai bine”?.....daca ar fi sa aleg in cine sa ma transpun, ar fi Nostradamus, sa va zic zambind ca nu mai exista binele. De fapt,asta pot s-o fac si acum, insa fara un nume mare si relativ cunoscut va veti menaja, spunandu-va ca sunt tampita....O Sisif a erei moderne, asta sunt....trist...daca as fi anarhista m-as sinucide cu voi in bratele-mi, dar nu sunt, asa ca nu pot decat sa-mi plang sau sa rad de mila...Saraca tara bogata!!! ....Mi-ar placea sa mai contemplu, insa unu’ se uita cu ochi falsi la mine si-mi spune...:”Sase, vine Sefu’!”

Posted by Latex at 3/03/2007 04:29:00 PM | Permalink | Comments

Într-o stare frenetică de masturbare psihică, mă înlătur uşor de lumea reală,mai departe de vis, de un sens conotativ al existenţei, de existenţa însăşi. De două zile n-am lumină...totul e mort, lumea se mişcă greu, viaţa socială e anihilată total. Nu c-aş avea o viaţă socială activă, însă m-am obişnuit cu certurile vecinilor dimineaţa, cu zumzetul femeilor ce vin la poştă să ia alocaţia plozilor incompetenţi, ba chiar cu manelele vecinului meu poliţist.

Acum, cât încă e soare, profit cu nesimţire de lumina diurnă şi scriu...zăpada refuză să coopereze şi nu mai vrea să strălucească. Frigul s-a reinstalat şi mă doare ironia „fundul lumii”.

Dacă priveşti atent camera în care te afli, observi cum se aşterne praful. Am citit cândva, într-o enciclopedie, că praful e alcătuit, în mare parte, din celule moarte, aşa că mă lupt cu mine să nu-mi mai moară celulele, să mă scutească de-o treabă...dar praful continuă sp se depună...Universul complotează împotriva mea!

Starea asta de letargie mă duce cu gândul la Eminescu, la scrierile lui, la ceara de pe degete, la Dionis...ba chiar la comunism! Cum îşi permite bătrânul să susţină că mai bine era pe vremea lui Ceauşescu?! Ţi se dădea viaţă cu porţia, erai duşmanul sufletului şi dorinţelor proprii...în schimb, aveai o slujbă şi erai robot...trist, domnule! Democraţia, în schimb, te pune în legătură cu eul tău dezinhibat, te face sa-ţi permiţi să fii maniac, te lasă să vorbeşti...păcat că dacă nu te erijezi în formator de opinie nu te ascultă nici dracu’...aici intră în scenă lumea ta, Universul în care eşti centru, doza de narcisism de care ai nevoie pentru a-ţi hrăni ego-ul însetat de putere.

O problemă majoră ar fi că în lumea mea, Renel-ul n-are ce căuta, dar mi-a luat lumina. Mi-a impus ideea de Bacovia, dar e încă prea slab să mi-o insufle şi pe cea de plumb.

Am să aprind câte-o lumânare pentru fiecare mort, ca să supravieţuiesc în întuneric şi-am să ies, să dau circularitate scrierii, ca-ntr-un roman cu forme fixe, din starea frenetică de masturbare psihică...

Posted by Latex at 1/06/2007 07:01:00 PM | Permalink | Comments

Acum cateva zile am vrut sa visez ca ploua, ca sa nu mai ploua, insa continua sa ploua. Mi-a inundat orasul, casa, viata. O gagica tipa din televizor la mine, de paca i-as fi facut ceva. Imi spun ca asta-i muzica si merg mai departe, stand in fund pe un scaun udat de ploaia care nu vrea sa se termine. Ma uit in spate si-mi vad potentialul iubit zdranganindu-si viata-ntr-o chitara ce nu pare sa-l asculte si canta singura. As scoate capu-afara, dar mi-e frica sa nu ma inec. Oricum, daca ploaia nu se opreste, voi sfarsi asa. Dar cum, cica, speranta moare ultima, imi umplu timpul revazandu-mi viata; copilaria pe care nu mi-o amintesc si tineretea pe care refuz sa mi-o amintesc. Nu ma prea ajuta. Fie si-a schimbat timpul dimensiunea, fie sunt intr-o bucla temporala, paradoxal, obosita, fie n-am trait nimic.

Ma doare capul. Ma doare capul rau. Oi fi racit. Da, cred c-am racit. Uite, cineva de afara imi face cu mana; sau tipa dupa ajutor. Nu stiu sigur, nu-mi pasa. Apa asta multa imi aminteste de mare. Dar n-am fost niciodata la mare! Atunci imi aminteste ca mi-ar placea sa ajung pe-acolo. Muntele nu-mi place. Ma oboseste.

Mi-e somn, dar mi-e frica sa adorm. A incetat sa tipe cucoana aia de la televizor si cel pe care cred ca-l iubesc si-o pune cu una. Printre franturi de gemete nu mai stiu nimic. Am uitat de inceputuri, de sfarsituri si de mine...a incetat ploaia! Noapte buna!

Posted by Latex at 11/16/2006 08:15:00 PM | Permalink | Comments

Intr-o dimineata de toamna timpurie Anton, de-abia venit din tarile calde isi etala Mertanul, mergand cu 20km/h pe strazile pline de gropi ale satului-mama. Cu geamurile deschise, cu cotul stang afara, cu Guta la maxim, totul e minunat!

La stopurile impuse de carutele taranilor care mergeau la camp insa, incertitudinea zilei de maine ii provoca dureri de cap; dar fiindca fetele se invarteau in juru-i ca oile,hotari sa mearga pe principiul prezentului continuu si totul redevenea un vis.

Se tot gandea la Costela, nevasta-sa, pe care-o lasase acolo. "Oare ce face ea acum? Se gandeste la mine? Asa sa fie, ca-i sparg fata!", gandea el in timp ce-i facea din ochi Stelei.

Ajuns acasa, parcheaza masina in poarta, blocandu-i astfel pe cei ce vroiau sa intre pe ulita. In fond, cine-i mai tare ca el?

- Ai venit, ma? intreaba maica-sa in timp ce mulgea vaca. Umbli ca un bezevenchi! Toata ziua freci masina ceia, ba-ntr-o parte, ba-n alta! De fapt, ce te intereseaza pe tine?!... da' de unde ai tu bani de motorina, ca mie nici macar o cafea nu mi-ai adus! Numai la muieri ti-e gandul!

- Valeu! Da' mai taci odata, bre! Mata n-ai ce face?; c-acu inghiti galeata ceia! Ia zi, ce-i de mancare?

- Muieri, asta sa mananci! Aia a ta nu-ti trimite de mancare? Tot la mine vii?!

- "Aia a mea" culege capsuni ca sa ne trimita noua bani sa-ti iau tie cafele!

- Da, culege capsuni cu curu'! Ce ? Crezi ca io-s de ieri, de azi? Crezi tu ca eu nu stiu ca face prostii? La mine in batatura sa nu vii cu aia, c-o ia mama dracu'! Eu n-o las sa manance din farfuriile mele, spurcata dracului!

- Bre, da' taci? Mi-ai mancat zilele! Prost am fost eu c-am venit acasa sa-mi vad mamica..uite, ea ma apostrofeaza mereu.

- Ce-ti fac? Te aprosto..ce?

- Lasa, bre..zi, mai bine, unde-i tata. Mi-a fuma de mor si nu am bani de tigari.

- Pai n-ai, de unde sa ai?... Ioane! Ioaneeeeeee! Vino, ma, ca te cheama fiu-tu! Ioaneeeeee!

- Hai, ma, mai repede, ca te sparg! Ce te misti asa greu? Viteza!

Din tinda iesi un batranel necajit, mancat de vreme si de femeie..

- Da, Antonele, am venit, tata! Ia zi tu, ce vrei?

- Da, ma, o tigara!

- N-are tata decat Carpati. Fumezi tu asa ceva?

- Da' ce-are, ma? L-am fatat eu in masina ceia scumpa? zise ma-sa, tragand nesatula de tata vacii.

- Da, bre, ca nu mor! Hai, bre, da-mi de mancare! Vrei sa mor de foame?

- Ho, ca-ti dau! Avem fasole, nu curcan cu icre negre, cum te lauzi ca mananci pe-acolo.

- Iar?! beli ochii Anton, gata sa se-nnece groaznic. Hai, bre, da-o dracu'! Mata numai fasole ai in batatura?

- Ioti ca nevasta-ta a uitat sa ne trimita capsuni, draga! Baga botu' in oala, acolo, ca toata copilaria ta asta ai mancat! Ai figuri acu'? Ai masina? Lasa ca ma urc eu cu calu' pe ea, sa vad atunci ce fel de smecher mai esti. Off, Doamne! Un copil am facut si l-am pierdut inainte de vreme...

- Ho, ca mananc...nu ma mai enerva, ca acu' plec iar!

- N-am eu, maica, norocul asta! zise ma-sa, dupa care intra in casa, suspinand si bocindu-l ca pe un mort.

Dupa masa, Anton se imbraca frumos, cu trainingul "da firma", se parfuma si porni spre Stela. Desi aceasta statea la doar doua ulite de el, a trebuit sa ia Mertanul, sa nu-si murdareasca adidasii. Drumul i-a luat, insa, mai mult decat se astepta, pentru ca se intalni cu Nicalai, fost coleg de profesionala.

- Ce faci, ma? Te-ai ajuns, ha? Pe tovarasii tai i-ai uitat?

- Ce-ai, ma? Am venit de-o luna si umblu dupa Stela a lu' Cioara, s-o duc la munci grele, zise Anton, razand si aratandu-si dintii galbeni de tutun si prostie.

- Bine, ma, da' s-o aduci la o posta, daca e ceva, da? Sa nu ma uiti de tot, ca ne suparam, ba bulangiule!

- Gata, ma! Hai ca ma asteapta aia! "Asta la vista", ba!

- Ma, eu te-am injurat de ma-ta? Ia vezi, ca ne suparam! Pan' la mama ti-a fost!

- Ho, distrusule! Inseamna "la revedere", ma...lasa, ca trec eu pe la carciuma. bafta!

Cand ajunse la Stela, respectiva il astepta sfioasa in poarta. Tremura din toate incheieturile, pentru ca se lasase frig, dar nu vroia sa-si acopere sanii ridicati pana-n gat de sutienul cu sarme.

- Hai, urca! zise Anton coborand suav geamul. Hai la o plimbare! Am muzica, aer conditionat, alea...hai, papusa, nu ma face s-astept!

Stela se urca sfioasa, ranjind a proasta...mersera, astfel, pana ce iesira din sat. Anton o "controla" cu coada ochiului, sa vada daca-i speriata. Ea, insa, zambea in continuare, privind fix inainte. Cand se opri masina, insa, facu ochii roata si se-ntoarse spre el, spunandu-i.

- Uite ce e, eu sunt fata serioasa! Nu ma asezi cu curu-n stiuleti.... sper ca ai patura, nu?

- O, asta era problema?! Sigur ca da, dragostea mea. Am doua, daca vrei!

- Nu acasa, ma, aici, la tine!

- La mine, fa! Ce? Credeai ca vin neechipat?

Intrara de mana intr-un lan des de porumb. Se asezara incet, sa nu faca prea mare galagie.Anton, nerabdator, incerca sa-i bage mana la tate, dar Stela il opri:

- Mai usor, ma! Ce te grabesti asa? Hai sa discutam putin.

- Da' ce te-a apucat, fa? Iti arde de discutii?

- Da. E vreo problema?!...ia zi tu, ce mai face Costela? O mai suge? Hahahaha

- Auzi, fa, daca-ti trag una, iti sar mucii pe tatele astea mari! Nu-ti fa tu probleme, ca vine si randul tau la supt!

- Chisca frana si nu te mai ambala, ca stiu ca e la produs. Toata lumea stie de ea....vrei sa ma duci si pe mine? sopti , incercand sa para tupeista.

..Anton se bloca. Incerca sa spuna ceva, insa Stela isi dadu jos chilotii si se urca pe el. Ii scoase tricoul cu o salbaticie de neinchipuit, dar o palma venita din senin o opri.

- Da-te, fa nesatulo, de pe mine! De ce nu mi-ai dat pantalonii jos mai intai? Nu stii ca-s firmati? Iti dai drumu' pe pantalonii mei, fa? Fac mai mult ca sutienul asta pe care nu vrei sa-l scoti. De ce, fa, nu ma lasi sa-ti scot bluza, ai?

- Mi-e rusine, Antoane, mi-e rusine. Daca-mi promiti, insa, ca ma duci si pe mine sa fac bani, ma dezbrac! Sa mor io!

- Fa, tu vorbesti serios?

- Da' de ce? Nu ma crezi in stare?! Asta a ta, Costela, era ingeras, si in 3 luni ti-a luat Mertan. Eu vreau sa-ti iau masina mai tare, Antoane, ca eu te iubesc pe tine!

- Da, fa? Valeu, ma bagi in boale! Bine, s-a facut! Vorbesc cu Oparitu', ca eu cu el lucrez acolo si-ti dau un loc la strada, ceva..ce zici? E bine? Acu' pot sa-ti bag mana la tata?

- Cu Oparitu' zici, ha? Da' el cate are la strada?

- Ei,ce te freaca pe tine? Are trei! Hai, te dezbraci, ca mi se culca?

Da, dragoste, acum! Dar, stii ceva?! Ia du-te si baga blues-ul ala a lu' Guta, sa-ti fac un streaptease..vrei?

- Mai intrebi, corcodeaua lu' tata?! Acu' vin!

Anton isi trase pantalonii in graba si se duse gafaind la masina...

- Cod read, eagle one! 2 minutes untill the attack! Get ready for operation takedown!

...- Gata, fa! Sa te vad! Rupe-te!

Stela se ridica gratios, isi baga mainile la sani si scoase doua pistoale pe care le indrepta spre Anton. Acesta, zambitor, o intreaba:

- Esti masochista, fa? De ce nu mi-ai spus? Luam biciul de la caii lu' mamaia!Hahaha

- Anton Pana, esti arestat pentru proxenetism si trafic de carne vie! Ma numesc Otilia Marcu si sunt agent S.R.I.! Baieti, luati-l!

Din tufisuri sarira niste matahale in negru care-l incoltira pe Anton, acesta nemaiputand sa spuna decat.:"Curvaaaaaaa!Te omor!"

**************** Anton este un prototip.........Stela, din pacate, nu...****************

Posted by Latex at 9/29/2006 03:31:00 PM | Permalink | Comments

Universul…Pamantul…Europa...Romania – o tara in care lucrurile normale nu se intampla prea des- ...Bucuresti….Calea Victoriei...

O complexitate de celule, pe numele ei Lavia, se plimba agale, privind zambitoare in jurul-i. S-ar putea spune ca are in jur de 20 de primaveri si ca, dupa spusele batranilor ,“nu esti hranita,mama”, fiindca e foarte slaba.

Iarna a invelit totul in mantia-i alba si cei cu dantura problematica evita sa zambeasca, pentru ca se cam fac de cacat. Insa ea...ea zambeste..si se plimba.

E ora pranzului si putina lume pe strada, asa incat Lavia poate contempla linistita, fara nici o graba, pe fiecare.

In spate aude, deodata, o voce groasa de barbat. Cand se intoarce, vede un cuplu frumos care, in aparenta, discuta ceva captivant. Isi ciuleste urechile, dar nu intelege nimic, pentru ca se vorbea in franceza.

“Vai, draga, ne-au invadat astia tara”, gandeste ea si trece cu o oarecare infatuare mai departe.

Plimbandu-se, realizeaza ca i se face foame. Se opreste la o gogoserie.

-O gogoasa cu gem, va rog!

-En francais, s’il vous plait!

-Poftim? Dar nu stiu franceza....o gogoasa cu gem, va rog! spune ea aratand spre o tava cu respectivele.

-En francais, s’il vous plait!

-Dracu’ sa va ia, cu franceza voastra!

Si pleaca nervoasa, injurand. “Ce sa-ti spun! In franceza!..nu mai pot vorbi limba mea in tara mea!...“ Curand, ajunge la o cofetarie si cere zambitoare o prajitura. Raspunsul celei de acolo o scoate din sarite:

- En francais, s’il vous plait!

- Nu pot sa cred! Ati innebunit cu totii! Am sa mor de foame!

Noaptea venea neiertatoare, uitand de Lavia si de necazul ei. Lumea a iesit pe strazi sa se minuneze de frumusetea Bucurestiului. Lavia insa priveste innebunita la ei, fugind dintr-o parte intr-alta si intreband daca stie cineva limba romana.

Vruse sa mearga acasa, dar fiindca nu stia franceza, nimeni n-a bagat-o in seama. Vocile-i sunau ca niste ecouri de undeva, de departe, si toate in franceza. Frigul o patrunsese de ceva timp si degetele o frigeau. S-a plimbat ametita, printre toti. Se simtea in alta lume si-i era frica.

Ajunsa langa o banca, se aseaza si priveste tampa in jur. Un barbat se apropie si-i intinde o cafea fierbinte.

- Bonsoir, je m’apelle Andrei. Comment ça va?

- Ce “bonsoar”, ma? Iti trag una de nu te vezi!

- Quoi? J’ai pas entendu! S’il vous plait, en francais! spuse el, zambindu-i usor.

Un val de furie o cuprinse pe Lavia atunci si incepu sa-l loveasca. Il lovi, astfel, pana lesinara amandoi langa stalpul de alaturi.

Noapte, frig, liniste, doi oameni culcati unul peste altul, in virtutea inertiei, langa stalpul ce le suporta greutatea amandurora. Un afis mare in fata lor pe care scrie Saptamana francofoniei 2006.

Calea Victoriei...Bucuresti...Romania – o tara in care lucrurile normale nu se-ntampla prea des-...Europa...Universul...

Posted by Latex at 9/22/2006 05:10:00 PM | Permalink | Comments

Fundul lumii…un sat mic, uitat de spaţiu şi de timp, unde prostia, neghiobia şi mizerul stau nestingherite...

Recensământ: 31 de locuitori, 103 animale

Vară toridă, secetă şi foamete pentru cei de la periferie.

Familia Ghiţă Vasile, constituită din 6 oameni, cea mai numeroasă şi mai importantă, de altfel, începe o nouă zi.

Primul trezit, mezinul Pardoseală, cască a tâmpit în pragul uşii de la salon şi se gândeşte la noaptea de amor nebun, petrecută cu Gicuţa, soră-sa, pe care-o iubeşte şi-o respectă, fi-i-ar capu-a dracu’!

A doua trezită, Gicuţa, urlă din fund la Pardoseală, că are arşiţă şi-o doare spatele.

Următorii sunt gemenii botezaţi irelevant şi ale căror nume vor fi înlocuite, la fel de sugestiv şi irelevant, cu „1” şi „2”; ...şi, în final, stăpânii bătăturii, Vasile şi Aneta, iradiaţi şi făcuţi, la rândul lor, din incest, cu un retard finuţ pe partea stângă.

Masa de dimineaţă decurge normal, primii doi pumni fiind luaţi de Geamănul 1, pentru că se căcase pe el.

Carnea prăjită în multă untură, cu usturoi şi mămăligă rece, vinul şi rachiul ce se termină rapid şi pentru care Gicuţa primeşte, la rândul ei, o palmă, pentru că turnase în cana cu zamă de varză, fac toată atmosfera.

Urmează munca de jos: Vasile fuge la cârciumă,Aneta spală de zor pantalonii Geamănului 1 şi pătura pătată de cu seară de Pardoseală şi Gicuţa iar ăştia doi, cuprinşi de pasiune şi conduşi de instincte animalice, vizitează via. Geamănul 1 şi 2, persoane distincte, precum am menţionat, o pândesc pe Marghioliţa cum îşi spală scursurile.

Vasile, la cârciumă, vomită cuvinte de geniu: „ Nu mă supăra, că mă vezi la Ştirile de la ora 5!”

Aneta cântă ”Pe la spate” şi contemplă bătătura, în căutarea lui Pardoseală şi a Gicuţei.

Pardoseală şi Gicuţa au teminat numărul şi discută:

-Fă, io am s-ajung mai sus ca Guţă!

-Du-te, bă, nimeni n-ajunge mai sus la Guţă!

Geamănul 1 şi 2 sunt oripilaţi.

Prânzul nu se mai ia, pentru că Vasile e beat mort, gemenii au dispărut, Pardoseală şi Gicuţa dorm iar Aneta se uită la Alejandro.

Spre seară, aceeaşi Anetă iese la poartă să pască bobocii. Vecină-sa, Liţa, se arată şi ea şi se antrenează într-o discuţie de curtuazie.

-Fă, Liţo, ai auzit de Toneta care-l ţine pe-a lu’ Parmac?

-Da, fă, ce ruşine!

-Of, păi a mea dacă face aşa, o omor! Eu am făcut-o, eu o omor! Să plece ea asa la tac’su!

-Da, fă, ce ruşine!

-S-a măritat degeaba! Ce dacă îi dădea un dupac, acolo, după ceafă?! Ce să-ţi zic! A făcut-o mă-sa prinţesă...

-Da, fă, ce ruşine!

Noaptea se aşternea uşor, înghiţind restul satului şi pe Vasile, care nu s-a întors de la cârciumă. E sâmbătă seară şi la Căminul Cultural se dă discotecă.

După ce s-au lăit bine, Pardoseală şi Gicuţa s-au îmbrăcat în hainele bune şi-au plecat la braţ pe uliţa prăfuită. Seară mare! Au venit tovarăşi din satul vecin şi fetele sunt în extaz. În afară de eterna Gicuţă, care e prea păzită de frac’su, care-o linge pe una la subţioară, excitat. Noroc de Lola, fata Liţei, că-i ţine de urât, c-ar fi plecat acasă...şi, binenţeles, de băiatul ăla din colţ care-i face cu ochiul şi cântă melodia ei preferată „Eşti femeia no. 1”. Câtă graţie şi putere! Ce combinaţie oximoronică!...tocmai de aceea Gicuţa nu mai rezistă şi se mârleşte periculos , cu ţipete şi senzaţii tari,în spatele Căminului, pe băncile prăfuite, şi continuă în şanţul din faţă...Of! Pantalonii albi ai Gicuţei!

Totul se încheie pe la 3 dimineaţa, cu un viol în grup, mai mult voit decât nu, unde Pardoseală participă doar oral.

Ţipete şi urlete în bătătura familiei Ghiţă! Gicuţa înghite pumni şi picioare de la frac’su, într-o criză nebună de gelozie.

Duminica vine cu migrene şi vânătăi, cu dureri de burtă şi mormăieli. A ajuns şi Vasile acasă spre dimineaţă, „Şi-ai adormit în poartă, măi animalule!”, precum zice Aneta. Aceasta, hărnicuţă ca o furnicuţă, a adăpat-o de dimineaţă pe vaca de fic-sa,a spălat-o bine, i-a fript două după ceafă şi a băgat-o la somn. Apoi a măturat bătătura şi l-a ridicat de barba’su.

Gemenii 1 şi 2 au apărut în peisaj mai târziu, murdari şi obosiţi...dormiseră în lutărie...

Urmează prânzul, la care, spre mirarea lor, sunt prezenţi toţi. Meniul, pentru că e duminică, e alcătuit din două găini, cu ouă cu tot, făcute la grătar şi deloc gustoase, tari şi cu puţin puf pe ele. Nu prea s-a comentat, pentru că Aneta a omis să pună la spălat făcăleţul.

Ziua continuă liniştit, familia Ghiţă hotărând în unanimitate că trebuie să se odihnească.

Doar Gicuţa, ascunsă în ultima cameră din casa de la drum, se găteşte şi se aşează pe pat, aşteptând umilă. În urmă cu patru ani îi făcuse Lola, fata Liţei, cunoştinţă cu Virginel ,un băiat de vreo 24 de ani, combinist. De atunci, fiecare duminică e un ritual: se îmbracă, se parfumează şi-l aşteaptă pe Virginel . Mai rău e când o prinde Pardoseală şi-o pocneşte. Ca de obicei, aşteptarea n-a avut nici o concretizare, Gicuţa picând în abis, tristă şi demoralizată.

Între timp, Vasile s-a trezit energic şi a luat toporul. Şi-a trezit şi gemenii şi s-au dus în spatele bătăturii. Cu ambele mâini, nervos, a tăiat salcâmul ce ţinea umbră găinilor.

Din cauza zgomotelor asurzitoare, Aneta, obosită, se trezeşte şi aleargă la Vasile. La întrebarea :”De ce-ai tăiat salcâmul, măi animalule?!” nu s-a răspuns, doar s-a dat. Şi astfel a murit Aneta, tânără şi cu misterul neelucidat. Singurele cuvinte scoase de copiii traumatizaţi, la înmormântarea ei, au fost :”Curiosity killed the cat!”

Vasile scapă de închisoare, întrucât şeful de post, prieten cu el, a reuşit, pentru două găini şi o decă de vin, s-o scoată pe Aneta alcoolică şi instabilă psihic.

Imperiul Ghiţă începe să cadă încet...Gemenii 1 şi 2 dispar la câteva zile, cu mintea înceţoşată de prostie, durere şi ură, Gicuţa, după încă două duminici de aşteptare, îşi ia gâtul pe o melodie de inimă albastră de-a lui Guţă, Pardoseală o ia de nevastă pe Lola, fata Liţei şi Vasile, după ce află că Gemenii 1 şi 2 au intrat în Senat, când se vede singur şi ratat, fără nimic şi nimeni, beat şi neajutorat, aprinde focul în curte şi aruncă o carte veche şi groasă. Cu ochii în lacrimi, exclamă:” Futu-ţi gura mă-tii, Moromete!”

Posted by Latex at 8/27/2006 09:33:00 PM | Permalink | Comments

Noapte de toamna, cand frunzele cad si ploua dezolant. O banca in Tineretului, langa lacul care gazduieste mii se broaste, sprijinindu-se de un felinar ce palpaia plictisit, Tudor o astepta pe Maria. Cu un buchet de trandafiri rosii ca focul, in ale caror petale ploaia se transforma in sange dulce, care cadeau pe pantofii ce-i tremurau, cu toata fiinta, o astepta pe ea…ea, al carei zambet il diviniza, al carei par il iubea, dupa ai carei ochi tanjea; ea, care pasea ca un inger, care imbalsama aerul cu al ei miros de lacramioare, ea. Stia ca-i era aleasa si urma s-o ceara de sotie. Ca un copil la prima dragoste, murmura in gand un text numai de el cunoscut, atipic celor ce obisnuiau sa faca asta. Un "te iubesc si vreau sa-mi petrec restul vietii alaturi de tine" nu era de-ajuns. Nu vroia ceva pompos, nu vroia texte false luate din nu stiu ce carte. Era constient ca Maria nu aprecia decat complexitatea cuvintelor ce defineau sentimentele, si nu citate ce prezentau dintr-o perspectiva uni-dimensionala viata. Maria era altceva...desi ii gresise cu un an in urma, culcandu-se cu un ratat ce n-a avut bunul simt sa-i spuna "la revedere", el o iertase, sau cel putin asa credea.Incerca sa treaca peste, pentru ca nu concepea viata pentru Maria. Ii era fecioara, exprima curatire sufleteasca, indiferent daca facea intr-o noapte tot batalionul. Precum spunea de multe ori "Mai bine mor, decat fara ea."

In asteptarea ei, revedea clipele frumoase petrecute in cei patru ani de cand erau impreuna. Ii era frica de el fara ea. Simtea ca e posesiv, ca totul tindea sa se transforme intr-o obsesie frumoasa, isi dorea sa-i scoata sufletul si sa-l transforme intr-un portchei pe care sa-l tina strans in mana. Vroia cine interminabile la lumina unor lumanari si a unor sunete imbatatoare. Era ciudat si stia asta, poate chiar ii placea, dar ea il inselase si trebuia pedepsita, insa nu putea sa-i faca rau, nu putea...continua sa-si spuna "Mai bine mor, decat fara ea."

Si totusi, nu parea sa apara. Oare nu-l mai vroia? Undeva, intr-o casa veche, un pendul batea ora 22:00. Se facusera 2 ore de cand o astepta. Oare se razgandise iar? Oare era cu altcineva? Desi nu vroia, Tudor se gandea la asta.Descurajat, privea aleea ce nu vroia sa primeasca apa sfanta si dorea sa se faca una cu Universul, sa fie pulbere de stea, sa fie apa, sa fie calcat, sa se piarda. Insa, deodata vazu o silueta gingasa departare. Stia ca era Maria si ochii i se umplura de lacrimi.Incepu iar sa tremure si uita tot.Era Maria. Avea o rochie alba, lunga, si paru-i negru cadea rebel peste umeri. Tudor intinse trandafirii si inchise ochii, dar Maria trecu pe langa el ca si cum n-ar fi acolo. Privea cum se-ndeparteaza, ca un vis frumos. Stia ca daca o striga, va raspunde, dar simtea cum vorbele-i trec prin ea si nu vor s-o atinga. Sleit de orice urma de viata, scapa trandafirii si zgomotul lor, ca o daramare de templu, lovira durerea, trezind-o pe Maria, care se opri.

-Maria! Maria!

Ea se intoarse incet, cu miscari line, ca o adiere de vara, zambi si ii facu din mana.

-Maria! Dar ce s-a intamplat? De ce-ai trecut asa pe langa mine?

-Tudor! Tudor! Nu te-am observat.

-Cum sa nu ma observi, iubito? Ai trecut pe langa mine.

-Astia sunt pentru mine? Ce frumosi sunt!

Ii ridica usor si un tep mic ii penetra degetul.

-Vai, te doare?

-Ce anume?

-Pai, te-ai intepat, nu? Stai sa ti-l scot. Ce penibil ma simt!

-A, nu...nu ma doare.Vezi, nici nu-mi curge sange.Ciudat, nu?

...zambetul ei ii insenina tristetea...

-Da! Pentru tine. Dar nu sunt la fel de frumosi ca tine.

-Flatezi ca un copil sau ca un gigolo de doi bani. Pledez pentru copil, pentru ca te cunosc. Si, ma astepti de mult?

-Da, sunt de vreo doua ore aici. De ce ai intarziat?

-Am intarziat? Iarta-ma, am uitat...

-Cum sa uiti, Maria? E aniversarea nostra.

-A, da? Adica am implinit trei ani?

-Patru, Maria. Patru...ce e cu tine?

-Nimic, nimic. Iarta-ma, am uitat. Nu ma simt bine. Mi-e rau.

-Ti-e rau? Dar ce ai?Adica, ce te doare?

-Nimic, iarta-ma. Hai sa mergem.

-Unde? E frig. Nu ti-e frig?

-Nu, nu. Hai sa ne plimbam...

-Pai ploua, Maria. Unde sa ne plimbam?

-Of! Ce fel strici tu vraja momentului..hai sa ne plimbam. Daca ti-e frig, te incalzesc eu.

-Tu? Pai n-ai decat rochita asta. Vai, ce rece esti! Doamne! Sigur nu vrei sa mergem undeva? Mancam, bem ceva..ce vrei tu!

-Nu, Tudor, nu! Lasa. Hai sa ne plimbam.Uite ce frumos e! Vezi ce fel ploua? E fantastic. Vezi? Spune, vezi?

-Pai, da. Vad..sigur nu ai patit nimic?

-Sigur, iubitul meu.Sigur..Uite, hai pe aleea asta, hai in iarba...stii, ma gandeam la ce-am facut eu.Nu m-am gandit ca ma vei ierta vreodata.

-De ce trebuie sa aduci mereu vorba de asta? Te-am iertat si vroiam sa si uit. De ce nu ma lasi?

-Pentru ca eu nu pot...

-Da, Maria, dar asta nu inseamna ca eu trebuie sa ma simt vinovat...pentru ca asta faci; ma faci sa ma simt vinovat pentru greseala ta. Asta vrei? Vrei sa cred ca e vina mea?

-Nu, sigur ca nu. Normal ca nu vreau sa crezi ca e vina ta. N-as suporta asa ceva...dar, nu pot sa cred ca am fost asa proasta.Nu stiu ce a fost in capul meu sau in inima mea...nici nu stiu unde s-a produs ruptura. Pur si simplu am simtit nevoia sa te insel. N-a fost ceva planuit, nici macar voit.

-Adica, te-a violat?

-Nu, nu fi prostut. Poate m-am violat pe mine insami...asa-mi pare. Nu mai pot sa te privesc in ochi.Iar reactia ta, plansul tau de copil m-a durut mult mai tare decat orice palma..stii,mai bine mi-ai fi dat o palma.Caldura cu care ma tineai in brate dupa tot ce s-a intamplat..nu stiu, parea un "ramas bun", un "adio", terifiant de frumos.

- Nu, Maria, nu te-as lasa niciodata. Mai bine mor.

- Pai, la asta ma gandeam, la moarte. Ce-ar fi sa ne sinucidem? Sa uitam de tot si de toate si sa ne sinucidem?

- Poftim? Maria, tu glumesti? Nu, nu stiu ce e cu tine! Si noi? Si iubirea nostra? Si parcul? Si ploaia? Si viata, Maria, viata? Cine ne-o da inapoi? Lumea noastra, lumea asta? Avem atatea! De ce vrei sa renuntam la asta? Pentru o greseala? Te-ai culcat cu altcineva..la urma urmei nu e mare scofala. Cica se poarta inselatul. Nu trebuie sa murim pentru asta...

- Tudor, ti-e frica? Hai sa ne asezam aici, pe iarba...Ti-e frica? Mie, nu. Oricum, lumea asta nu e nimic. Lucrurile mari dispar odata cu fiecare dintre noi. Noi nu traim in lumea pe care-o vedem. Traim in inimile celor care ne iubesc.

-Si daca murim? Inimile se vor opri, tu te vei stinge odata cu inima mea iar eu, odata cu a ta. Oricum, e o tampenie..

- Ba nu, nu e o tampenie. Viata asta e o tampenie, dar daca tu nu vrei sa murim, vom trai. Vom trai inconjurati de rautate si de prostie, de oameni ce ne vor raul, de temerile si de bucuriile efemere, de tentatii si de pacat.

- De ce blamezi viata? De ce vrei sa mori, Maria? Pentru un pacat? Du-te la biserica, vorbeste cu un preot, spovedeste-te, poate te va ajuta. Dumnezeu sigur te va ajuta.

- Tu-mi vorbesti mie de Dumnezeu? Parca erai ateu. Vezi, viata te face sa renunti la credintele sau necredintele tale. Viata asta blestemata...

...statea intinsa pe iarba, cu lacrimi in ochi, tremurand de frig sau de emotie, de groaza sau de placere, privind pierduta cerul...

- Nu plange, Maria! Nu, n-am fost ateu. Pur si simplu mi-a placut sa cred ca nu exista, ca nu ma pazeste nimeni, ca nu ma pedepseste nimeni sau nimic...mi-a placut sa ma fac responsabil de viata si de moartea mea

-Vezi, tot la moarte se ajunge..murim de mana,ne casatorim cu neantul.

- O, vai. Casatorie! Maria, ridica-ti capul de pe iarba, e uda. Sa nu racesti! Uite ce e, am uitat ceva

- Si ce te cauti? Mai ai flori ascunse prin buzunare? Daca-s trandafiri, mi-e mila de pielea ta.

- Nu, nu fi rea. Uite, am gasit. Vrei...?

- Ce sa vreau? Da, normal ca vreau. E mica, ascunde-o la spate, sa ghicesc eu.Hai, stanga sau dreapta?

-De ce nu ma lasi sa vorbesc? De ce mi-e asa greu?

-Bine, bine, iarta-ma.

- Nu rade, Maria. Uite, vrei sa fii sotia mea?

- Nu!

-Cum adica, "nu"? Cum adica..."Nu"?!

-Stai, Tudor!

..si se napusti asupra lui cu o pasiune si o salbaticie ce nu se lasau penetrate, si totusi, spre penetrare; si pielea lui ardea in frigul de afara, si tremura odata cu iarba, si se scurgea in ea. Maria, impasibila, ii primea tandretea cu miscari robotizate, lucru ascuns sub rochia-i ridicata pana la brau; si se racea in caldura ce se instalase, si...gata.

- Nu pot sa cred ca n-am mai facut asta pana acum! E foarte misto!

- Aha...

-Bine, acum am curaj. Esti totul, Maria. Esti Universul meu, te implor, marita-te cu mine!

- Nu!!!!!

- Maria, unde te duci? Maria! Stai, unde fugi? Maria!!!

- Nu, Tudor, nu! Nu poti sa-mi faci una ca asta! Nu!

- Maria! Vai, de ce fugi asa? Stai! Uf, dar rapida esti! Unde-ti sunt papucii? Vai, ce rece esti! De ce? Nu te speria! De ce'Nu'?

- Nu, pentru ca esti prea pur, de aia. Nu, pentru ca am gresit! Nu, pentru ca nu pot.

- Maria, toti gresim. Important e ca suntem impreuna si ca ne iubim. Ne iubim pana la steaua aia si inapoi. Ne iubim pana la cea mai indepartata galaxie si ne pierdem in noi insine. Ne inecam in dragoste si ne sufocam ca sa inviem impreuna. Hai, Maria, spune "da".

- Nu pot, Tudor, nu pot. Am gresit si nu pot sa mi-o iert. Tu nu m-ai iertat.

- Ba da, demult.

- Crezi? Atunci de ce nu-mi dai drumul? Elibereaza-ma, Tudor, da-mi drumul!

...si valea incepu sa tipe. Rochia Mariei zbura, parca, si, neintinata, il privea pe Tudor cum se pravaleste la picioarele-i...

- Adica sa ne despartim?

- Nu. Nu plange, Tudor! Nu ma refer la asta. Nu te-ai saturat de noaptea asta? De trandafirii astia? De rochia asta alba? De rimelul ce mi se scurge in fiecare noapte? De pielea mea uda si rece? De sangele ce se scurge din flori? Nu ti-am platit raul? Elibereaza-ma, Tudor, te implor.

- Nu inteleg. Ti-e frica, Maria? Nu, nu gandesti clar. Nu inteleg o iota.

- Ba da, intelegi. Uita-te atent la mine, la tine, in jurul nostru. Nu ti se pare nimic ciudat? Ma chemi in fiecare noapte aici si ma ceri in casatorie, eu nu accept si tu..

- Maria! Nu fugi de mine! Nu plange, Maria. Trebuie sa uiti. Te rog, uita. Eu nu ma mai gandesc la aventura ta, sincer. Uite, pocnesc din degete si uit totul. Vezi? Gata!

- Ma faci sa rad! Nu vei uita niciodata. Eu traiesc doar in inima ta, Tudor, doar in inima ta.

- Maria! Maria!

Si ea fugi, si el ramase acolo, intr-o vale din Tineretului, spre care lumina unui felinar palpaia plictisita, singur, in ploaie, neintelegand nimic din ce s-a intamplat. Ploaia incepu sa-l doara, vantul sa-i sfasie sufletul.

- Trezaste-te, ba, ai o vizita. Cred ca-i ma-ta, ca gagica nu mai ai, ai stiut s-o omori! Trezeste-te, ba, ca nu esti la hotel! Hai, sus!

Posted by Latex at 8/27/2006 09:29:00 PM | Permalink | Comments

“ Se spune că după ce eşti muşcat de un şarpe, trebuie să sugi tot veninul.Ei bine, să încep cu faptul că acum, după atâta timp, am ajuns să ador asta, sau că acum, la sfârşit, am realizat că am avut o plăcere sadică de a simţi o anumită dulceaţă în acel venin?!

Am început să ador teatrul ieftin pe care-l joc cu ceilalţi, cu mine, chiar.Mă simt dependentă de un al doilea eu, acela care mă face să mă simt superioară mereu, când, poate, este chiar invers...Zău, nu mai înţeleg nimic din darul suprem ce mi-a fost dat:viaţa.Mi se pare totul o combinare nefericită de sentimnte,întâmplări, şanse, ocazii, care nu se lasă controlate de nimeni şi nimic. Încerc să mă refugiez în mine, căutând o cale de ieşire acolo unde, poate, nu e. Mi-e frică de fiecare pas pe care-l fac, pentru că sunt nesigură pe mine, pe tine, pe toţi. Acest eu pe care-l cunosc nu mai este „eu”, ci, mai degrabă, „ea”. Spun asta fiindcă-mi sunt străină. Nu pot concepe o pierdere în faţa mea, a destinului, a materialului.Cu cât continui, cu atât mai mult realizez că începe să-mi fie frică de mine, de ce-am fost, de ce sunt, şi, mai ales, de ce pot face.

Întotdeauna am considerat că am conştiinţă şi că, la un moment-dat mă voi opri şi căi pentru orice aş fi cauzat, dar se pare că nu-i aşa...în fond, ce-i conştiinţa?!:e un liman abrupt ce te împiedică să nu cazi în abis, în neant. Ei bine, dacă acest liman se va prăbuşi? Ce se va întâmpla atunci? Îţi spun: vei cădea, dar, spre deosebire de o altă cădere, aceasta-ţi va plăcea, pentru simplul fapt că place şi că va reuşi să te elibereze de multe umbre. Într-o dimineaţă va răsări un altfel de soare:unul rece, dar plăcut, dureros de plăcut. Din momentul respectiv nu vei mai fugi de tine, ci spre tine, fără să-ţi pese de consecinţe, fără să te doară faptul că provoci durere şi fără să crezi în nimic în afară de tine.

...Ai o muzică? Eu, da. E un fel de incantaţie tâmpită ce mă obsedează. Poate mă crezi nebună...nu-mi pasă. Oricum, mulţi o simt, dar puţini au curajul s-o înfrunte. Şi cel mai uşor fel de a o face este s-o spui...”

-Da, fetiţo, interesant.

Yani intră în cameră cu un trabuc aproape stins şi cu putoarea-i specifică. Pielea înnegrită de tutunul omniprezent acoperă şi ultima rază de soare din celula Mariei. O privea fix, aşa cum face de obicei, şi pe moacă i se citea urma de ironie ce-l caracterizează. Se aşează pe vine, continuând să tragă nesătul din trabuc.

-Auzi, nu n-ai altceva mai bun de făcut decât să-ţi compătimeşti existenţa? Ştii, eşti dem-nă de milă, zău!

-Si tu, altceva mai bun decât să mă compătimeşti pe mine, n-ai? Ai impresia că mă interesează câtuşi de puţin părerea ta despre mine şi ideile mele?

-Ştii, credeam că eşti mult mai matură şi mai întreagă la minte decât atât. Trebuie să recunosc, Maria, mă uimeşti pe zi ce trece! Nu ştiu ce-ar trebui să fac mai întâi: să râd sau să plâng?!

-Ce-ar fi să începi prin a te căra de aici? Zău, ţie chiar nu ţi-e silă de tine? Uită-te la tine...nespălat, nebărbierit...Vai, cred că de asta ai un caracter aşa infact! Nu-ţi place apa şi nici componentele ei!

-Ha?!?! Doamne, ce-o să mă fac eu cu tine?

Se ridică şi plecă dînd din cap în semn de nemulţumire şi, înainte de a ieşi, mai aruncă o privire peste fata de 17 ani, care, închipuindu-şi că va mai urma o replică plină de sfaturi şi înţelesuri ascunse, îşi înfipse degetele-n urechi, murmurând ceva într-o limbă de neînţeles.

-II-

Maria era o fată dulce şi, la prima vedere, chiar nevinovată.Păru-i blond venea ca o accentuare a imaginii angelice ce şi-o creease doar cu un zâmbet. Era iubită şi apreciată de toată lumea. Nimeni nu-şi închipuia ce-i poate căpşorul fraged şi, de aceea, mare a fost uimirea tuturor când Maria a născut un copil. La vârsta de 16 ani, Maria avea o fetiţă pe nume Angela, de doar un an. Tatăl copilului, un arab de 35 de ani, se folosise de ea pentru a-şi satisface obsesiile sexuale şi, din greşeală, se trezise şi cu un copil. Neavând ce să facă, o ia de nevastă( mai degrabă în custodie, luând în considerare diferenţa de vârstă).

Lucrurile au decurs normal o perioadă. Deşi singură, Maria se mulţumea cu gândul că are pentru ce trăi, o are pe Angela. Cele mai negre zile se luminau total când venea vorba de copilă. Tratamentul lui Yani n-o mai interesa, palmele mamei n-o mai dureau şi batjocura celorlalţi i se părea amuzantă, chiar, datorită ei.

...Toate astea până într-o seară, când, trezindu-se dintr-un somn prea dulce pentru timpurile acelea, simţi ceva. Era mult prea linişte, prea paşnic totul, de parcă cu siguranţă s-ar fi întâmplat ceva. Fuge într-un suflet la fetiţă..................

-III-

„Am ajuns să nu mai cred în nimic. Niciodată nu m-am simţit mai singură, mai părăsită, mai neajutorată. Ea era tot. Chipul îmi iradia de fericire numai la gândul că am conceput o asemenea minune, pe Angi...acum, nu mai ştiu ce-ar trebui să fac să umplu măcar pe jumătate golul lăsat de pierderea ei şi nu pot concepe un alt început, aşa de dureros. Mă simt neputincioasă, slabă, şi orice mi-aţi spune, vă jur că îmi voi dedica viaţa căutării asasinului şi nu voi fi liniştită până nu-l voi găsi şi pedepsi. Lucrurile nu vor rămâne aşa!..Şi acum, vă rog să mă ajutaţi să-mi duc fetiţa pe ultimul drum.”

...Totul era negru. Până şi frumuseţea Mariei se transformase într-o urâţenie pregnantă şi totul emana un aer sinistru, diabolic.

-Interesant discurs, dragă! Ai speriat toate babele, măi. Acum vor avea încă un subiect de discuţie. M-ai pus şi pe mine pe gânduri. Ei, nu te supraestima, că nu eşti tu cine ştie ce urmaş de-al lui Holmes. Poliţia a preluat cazul şi vor găsi ei vinovatul.

-Câtă suferinţă reiese din spusele tale, Yani! Tu chiar nu realizezi că fata ţi-a fost ucisă? Nu eşti capabil să iubeşti, aşa-i?

-Maria, sunt bărbat. Îmi ascund temerile şi sentimentele mult mai uşor ca tine, de exemplu. Ce vrei acum, să mă pun în cap? Nu se mai poate face absolut nimic. Tu ai impresia că dacă-i faci ceva nenorocitului ăluia, îţi va aduce plodul înapoi? Hai, că nu mai are rost să ne certăm degeaba. M-am gândit că suferinţa ne va uni, şi nu îndepărta.

-Te-ai gândit tu aşa, nu? Ieşi naibii afară din camera asta şi să nu îndrăzneşti să-mi mai vorbeşti vreodată! Şi, apropos, „plodul ăla” era şi al tău...

-Da, e clar, te-ai tâmpit de tot! Vezi că eu mă gândesc foarte serios să mă întorc în Arabia. Poate-ţi trec dracii şi mergem împreună..

-Ieşi afară!!!

-IV-

Yani era un arab înalt, bine făcut şi, înainte s-o cunoască pe Maria, foarte stăpân pe situaţie. Făcuse Literele la Iaşi şi se stabilise acolo, pentru simplul fapt că se îndrăgostise de teiul lui Eminescu. Se plimba zilnic prin copou, neavând ochi pentru altceva în afară de teiul bătrân şi plin de secrete al geniului.

Într-o zi ploioasă de septembrie, stătea, ca de obicei, cu privirea fixată spre copac şi murmura ceva în limba maternă...

-Hei, ce faci?

Când se întoarse, rămase cu gura căscată. În faţa lui, o fetişcană cu chip de înger îl privea cu nişte ochi mari şi albaştri. Se blocă...

-Scuză-mă, eşti surd sau ceva în genul? Te-am mai văzut de multe ori pe-aici şi mă întrebam...

Continuă să o privească, fascinat de frumuseţea pură a fetei. Nu putea să vorbească. Gura-i era încleştată şi deodată, parcă, uitase limba română.

-Bine. Eu voi pleca acum, fiindcă devine jenant. Sper să-şi revii. Hai pa!

-Nu! Stai, te rog! Scuză-mă, mă gândeam la ceva şi...în fine, nu te-ar interesa...şi, spui că m-ai mai văzut pe aici, nu? Eu, pe tine, nu, fiindcă te-aş fi reţinut cu siguranţă. Eu sunt Yani, tu cine eşti? Sunt din Arabia, am 34 de ani, am făcut facultatea...

-Hei, stop! Până acum nu scoteai o silabă şi-acum nu te mai opreşti! Ai un debit verbal impresionant, Yani, sau cum te-o fi chemând. Nu mă interesează povestea vieţii tale, mă întrebam doar ce faci zilnic pe-aici.

-Scuză-mă. Se pare că m-am cam pripit. Acum voi pleca eu, fiincă, din nefericire a devenit jenant, dar pentru mine.

Se întoarse cu spatele, dând din cap dezaprobator (un tic, pe cât se pare).

-Hei, tu! Eu sunt Maria, am 15 ani, sunt clasa a IX-a la colegiul „Mihail Sadoveanu”. Nu mă consider foarte frumoasă, dar profit de atu-ul ăsta! Altceva?

Yani se întoarse spre ea şi, zâmbind, o ia de mână şi o sărută cu pasiunea unui om nebun.

-V-

„Doamne, cu ce-am greşit? Simt că nu mai pot respira, că totul în jur e rece. Mi-e frig! Nu pot înţelege cine, cum, de ce? Fetiţa mea e lângă mine. Zace, fără răsuflare, şi eu nu pot face altceva, decât să scriu. Mă uit la ea şi-mi pare că respiră, că se mişcă. Aştept doar să se trezească şi să-mi spună „mami”. Şi totuşi, n-o face. Yani doarme, neştiind ce se întâmplă, ce se va întâmpla. Eu îmi privesc îngeraşul, neştiind când îl voi mai întâlni. Am visat ceva ciudat: pe ea, spunându-mi: „fă-o!”, şi abia acum am înţeles ce a vrut să spună. Da, puiule, o voi face. Voi afla cine a fost şi te voi răzbuna...

-VI-

-Te-ai gândit?

A doua dimineaţă după înmormântarea fetiţei părea c-o plânge. Maria nu dormise toată noaptea, încercând să găsească un răspuns.

-Zi, dragă, te-ai gândit?

-La ce, măi?

-La nemurire...La plecarea în Arabia. Să ştii că am vorbit cu ai mei şi chiar vor să te cunoască.

-Nu zău! De fetiţă le-ai spus?

-Ce rost ar avea? Ei nu ştiau de existenţa ei, aşa că nu văd de ce le-aş spune acum, când a murit.

-Eşti cel mai mare nenorocit! Nu merg nicăieri! M-am gândit să mă călugăresc.

-Ce să faci?! Băi, tu eşti nebună! Din cauza Angelei, nu? De câte ori să-ţi spun că eşti tânără, frumoasă, vei vedea că viaţa merge înainte!

-Asta este consolare sau pedeapsă?

-Ştii ce încerci să faci? Te închizi în tine şi nu mai vrei să deschizi uşa nimănui...nici măcar Mie!

-Ţie? Dar de ce ţi-aş deschide-o ţie, după ce...

-Ia stai puţin! Nu cumva tu crezi că eu am omorât-o pe aia?

-Pe aia, nu? De ce n-aş crede-o? Din câte văd eu, nu te interesează câtuşi de puţin soarta ei. Nu m-ar mira s-o fi omorât, ca să pot merge cu tine în nenorocita aia de ţară.

-Ştii ce, fă? Esti exagerat de nenorocita . Cât de tâmpită poţi fi? Ştii ce, eu renunţ. Mă duc să-mi fac bagajul...

-VII-

Mă întreb foarte serios cine-o fi...nu văd cine ar omorî-o...prieteni nu prea avem, în afară de Amelie, care mi-e ca o soră, Yani nici atât! Cine naiba a fost? Nu-mi rămâne decât o singură persoană, şi aceea este chiar soţul meu! Dar de ce? Ce l-a determinat? Ştiu că n-a fost prea fericit de faptul că am decis să păstrez copilul, dar observasem o schimbare în comportamenrul lui de când iubita mea i-a spus tata. Oricum, până nu voi sigură nu voi face nimic, dar şi când...nici nu vreau să mă gândesc...

-VIII-

-Sunt însărcinată!

-Ha??!!???!!!?

Faţa lui Yani se înroşi gata să pocnească. Şiroaie de transpiraţie începură să i se prelingă pe obrajii umflaţi de uimire.

-Repetă, te rog! Cum adică ? Nu, zău, nu-mi dau seama ce vrei să spui!

-Ce parte din Sunt însărcinată nu înţelegi? Vom avea un copil, un bebe, un plod, cum vrei să-ţi spun?!

-Nu! Nu! Nu! Ţi s-a părut! Nu cred aşa ceva!

-Auzi, tu ştii că-i o boală?

-Ce anume? Ce... ce... ce tot zici?

-Cretinismul, scumpule, e o boală!

-Ţie-ţi arde de glume, nu? Acum mă pui pe jar că ai fi însărcinată, apoi faci mişto de mine!

-Las’ că nu fac nici un mişto! Serios, mă aşteptam la o îmbrăţişare, măcar de decor...

-Ce îmbrăţişare, măi? Tu trebuie să faci un avort imediat! În cât?

-În cât...ce?

-Doamne, ce mă fac?

Yani tremura în faţa iubitei, care, văzându-l în starea aceea, profita, făcându-l să-şi piardă cumpătul.

-Zi-mi, iubirea mea, te rog, în câte luni eşti?

-Aaa! În două. Dar, poţi să faci ca trenu’, eu avort nu fac! Să-ţi fie clar, iar dacă tu eşti aşa nenorocit încât să-mi impui, promit că te las! Oricum, am vorbit cu Amelie şi vrea ea să-mi fie naşă. Mişto, nu?

-I-ai spui lui Amelie? Vai, mor!

Maria aproape nu mai putea sta în picioare, de emoţie, dar savura pe deplin plecăciunile făcute de Yani pe parcursul traseului ce era constituit dintr-un rotund perfect. Având în vedere faptul că era prima discuţie tensionată din relaţia lor de aproape cinci luni, fiecare se simţea ciudat de parcă intraseră în altă eră, alte persoane...

-Ei bine, văd că eşti prea ocupat să înjuri în limba ta ca să-mi observi prezenţa. Oricum, îmi fac bagajele şi plec. Mă duc la Amelie, în caz că te interesează...

-Nu, Maria! Te iubesc! Îmi pare rău! Ştii, dacă mă gândesc mai bine, ştii de ce sunt aşa de îngrijorat? Poate-s puţin egoist, dar te vreau numai pentru mine şi ştiu că un copil are nevoie de multă atenţie şi...

-O, puiule...

Îmbrăţişarea ce a urmat a fost mai mult decât perfectă şi zilele ce-au urmat păreau să prevestească un rai pe pământ...

-IX-

Următoarea dimineaţă, trezit dintr-un somn monopolizat, parcă, de imaginea Mariei, Yani intră în camera ei să-şi ceară scuze şi s–o convingă să meargă cu el. Nici nu reuşeşte să deschidă bine uşa, şi un miros apăsător de tămâie,fum de lumănare şi de ţigară îl dărâmă. Când reuşeşte să se dezmeticescă, o vede pe Maria întnsă pe covor,goală, cu o bucată mare de mătase neagră ce avea rolul să-i acopere o jumătate din trupul, parcă, neînsufleţit. Sări repede s-o trezească.

-Hei, Maria! Iubito!Trezeşte-te, te rog! Maria!!!!

-Doamne, ce s-a întâmplat? Cum am ajuns aşa?Ce mi-ai făcut?

-Eu??????Nimic!De-abia m-am trezit şi am venit să văd ce faci, cum te simţi....te-am găsit întinsă pe jos, acoperită cu chestia asta oribilă.Nu ştii ce s-a întâmplat?

-Păi mă rugam, plângeam şi...nu-mi mai amintesc.Dar...de ce-s goală? Ce mi-ai făcut? Sigur ai profitat de mine, nenorocitule!

-Da, sigur! De ce nu mă mir ?...Cum să dai vina pe mine, măi? Cum să profit de tine? Eşti soţia mea!!

-Atunci de ce miroase aşa a tutun? Tu ai impresia că mă prosteşti? Eu n-aş fuma niciodată!

Da? Atunci ce-i cu chiştoacele astea?Of! Eşti din ce în ce mai ciudată, sincer!Încep să regret totul!;se ridică şi ieşi cu o durere pe cât de vizibilă, pe atât de falsă.

Rămasă singură, Maria priveşte stupefiată la mizeria făcută de ...cine?!O durere apăsătoare de cap tinde să-i distrugă firicelul de sănătate mentală pe care-l mai are. Se ridică încet, păşind uşor printre foi pe jumătate arse.Ridicând una şi uitânu-se la ea, mai să cada din picioare;era scrisul ei. Se aşează pe pat, încercând să descifreze cîteva cuvinte:”Fă-o....şi am făcut-o!Şi-acum, răspunde-mi, iubito, ce e mai frumos;zborul sau căderea?...e vreo lumină în întuneric?”

Cu ochii în lacrimi, cade în genunchi şi priveşte la celelalte hârtii...scria acelaşi lucru.Scoate un ţipăt neomenesc şi leşină...

-X-

La ora două dimineaţa, Angela dormea dusă.În camera ei, doar lumina de noapte reuşea să dezamorţească liniştea.Se deschide uşa încet şi fetiţa trăsare.

-Ma-ma!Ma-ma!;şi întinde mânuţele...Maria o luă în braţe, o pupă, dar ochii ei erau altfel.O pune înapoi în pătuţ şi, cu un cuţit de bucătărie....după care se duce la baie, se spală pe mâini, pune cuţitul sub saltea şi se culcă...

-XI-

După ce şi-a făcut bagajele, Yani vru să se ducă să-i spună „adio” iubirii vieţii lui.În faţa camerei, însâ, se opreşte şi cu ochii în lacrimi atinge uşor uşa, întorcându-se spre ieşire.

-Hei, Yani, pleci fără mine?

Cănd se întoarce, soţia lui, cu bagajul în mână, îl priveşte .Îmbrăcată în piele neagră şi macheată foarte strident, a doua Marie, cu un zâmbet dureros de vulgar.

-Ce...e cu tine? Tu...mergi cu mine?

-Normal! O femeie trebuie să-şi urmeze soţul, nu?

-Şi copilul?

-Hai, măi, că acum tu te comporţi ca unul! Lasă plodul! Ce, nu mai vrei să mă iei cu tine?

-Ba da!Doamne, ce bine-mi pare!

-Hai, dă-mi şi mie o ţigară, că mi-a fuma de mor!

-Sigur, iubito!

Fuge spre ea, o sărută pasional şi, împreună ies, lăsând în urmă două vieţi pierdute...

Posted by Latex at 8/27/2006 09:26:00 PM | Permalink | Comments